Baicus Iulian’s Blog

Două vieţi

Posted on: Mai 3, 2009

Nu ştiu dacă v-aţi aruncat ochii peste Paravanul veneţian, Portrete şi amintiri, o carte superbissimă, un soi de memorii ale unui diplomat de carieră român, un apropiat al principesei Martha Bibescu şi al Annei de Noailles, de fapt sunt atîtea chestii nemaipomenite în carte că nu mai ştiu pe care să le aleg, e o poveste despre o lume în care oamenii conversau numai despre poezie, muzică clasică, teatru, nu ca lumea asta a noastră, în care oamenii necunoscuţi din metrou discută numai despre bani. E o lume plină de distincţie şi de graţie, cu un cod al dragostei, cu oameni plini de atenţie unii faţă de alţii, cu iubiri romantice şi inimi sensibile, ce mai, e o lume cam cum ne imaginam noi perioada interbelică. Am citit toată cartea, este superbă, nu voi intra în detalii dar voi spune doar că autorul ei, Mircea Berindei, era un rafinat proustian, de altfel a şi publicat o monografie, intitulată Marcel Proust, în 1971. În Paravanul veneţian îi reuşesc mai ales portretele feminine, delicat holbaniene, iar soţia sa este şi ea personajul unui asemenea tablou remarcabil. După ce a fost dat afară din diplomaţie, în urma reformei comuniste, a devenit scriitor, critic literar iar în ultimii 23 de viaţă s-a stins în garsoniera lui din strada Sfinţii Apostoli, în uitare aproape deplină, înconjurat doar de zeci de volume din colecţia Pleiades.

Nu vreau să adaug un exemplu livresc dar mie situaţia mi s-a părut similară cu cea a aristocratului din romanul Ghepardul lui Lampedusa. E un caz aproape simbolic pentru destinul diplomaţilor de carieră interbelici, înlocuiţi cu nişte tipi din acei cu molari de cal, descrişi de Lucian Blaga în romanul postum, Luntrea lui Charon.

Citindu-i cartea mi-am dat seama că Mircea Berindei e un proustian român, care-şi va găsi un loc binemeritat în cartea mea despre proustienii de la noi. Citez de pe coperta a patra a cărţii: „Ceea ce contează mai presus de orice în viaţă nu este numărul de cărţi pe care le posedăm înşirate acasă, în rafturi, ci învăţătura pe care am desprins-o din lectura lor, confruntată cu cea cu care ne-am ales din experienţa zilnică, pentru a putea, cu timpul, să ne bucurăm de înţelepciune şi cultură, să dobîndim tot mai multă puritate sufletească, şi bucurie de a trăi frumos, împăcaţi cu viaţa aşa cum e ea, şi main ales, împăcaţi cu noi înşine”.

Acesta a fost credoul scriitorului, iar cine a ştiut să rostească asemenea cuvinte, care i-ar putea ţine loc de epitaf, nu putea fi decît un om mare şi un suflet minunat. Am avut din cîte se pare şi noi românii cîţiva boieri ai minţii, deşi la putere mai rămîn din păcate pînă în ziua de azi mai ales oierii ei.

Cea de-a doua carte, Rostul lumii, e scrisă de un fotograf francez care imediat după cel de-al doilea Război Mondial, a pornit-o aşa într-o călătorie cu un Fiat Topollino prin mai multe ţări din Europa şi Africa, a plecat din Slovenia a străbătuut apoi Serbia, Macedonia, Grecia, Turcia, Iranul, Afganistanul, ca să ajungă pînă în pakistan. descoperind peisaje, chipuri umane, majoritatea devastate după marea conflagraţie, oraşe, rase umane, obiceiuri, etc. ideea titlului e cam greu de tradus L’usage du monde, implică şi ideea unui mod de întrebuinţare al lumii, noi ne gîndim că lumea are un sens, un rost, un mod de întrebuinţare, un mode d’employ.

Nu are sens să trăieşti ca fraierul ci trebuie să foloseşti lumea din jurul tău ca să te perfectezi. Autorul spune la un moment dat în carte: „O călătorie nu are nevoie de motive. Şi dovedeşte, în scurt timp, că-şi este sieşi suficientă. Crezi că vei face o călătorie, însă curînd pricepi că ea, călătoria, e cea care te face-sau te desface”. Cînd voi identifica întregul pasaj, voi cita şi restul, pentru că e superb. Mi se pare esenţial să ştii cum să călătoreşti, să te descoperi pas cu pas pe tot parcursul unei călătorii, unui quest iniţiatic, să te cauţi şi să te găseşti în acele peizaje şi să încerci să te identifici cu ele. Nicolas Bouvier este mult mai puţin egoist decît Gide, că tot îi reciteam luna trecută pasajele în care descria călătoriile sale în Congo, deşi Gide e un mare poet el nu-i vede în Africa pe cei deznădăjduiţi, pe cei lăsaţi de-o parte, uitaţi, defavorizaţi, cum se întîmplă în cazul lui Nicolas Bouvier, care călătorea prin Orient.

Îmi pare rău că n-a cîrmit-o puţin, căci a ajuns prin Grecia, deşi ar fi putut trece şi prin România, că tot eram noi o ţară francofonă. Voi încerca să găsesc şi să citesc şi cartea lui de călătorie în Japonia, sunt şanse foarte mari să fie o carte nemaipomenită. Nu-mi vine în minte nicio carte de acest gen scrisă de un autor român, poate Olanda lui Mihail Sadoveanu sau Rapid, Constantinopole, Bioram, a lui Camil Petrescu.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

Reclame

  • Niciunul
  • baicusi: Da, dar generatia noastra e mai dragutza, mai animata de sentimente, nu crezi?
  • baicusi: Multumesc si eu!
  • pierpatrat: îți mulțumesc pentru că am putut citi această poezie superbă. și pentru că faci public tot ceea ce crezi. dan baciu

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: