Baicus Iulian’s Blog

Archive for Mai 2009

Nu ştiu dacă v-aţi aruncat ochii peste Paravanul veneţian, Portrete şi amintiri, o carte superbissimă, un soi de memorii ale unui diplomat de carieră român, un apropiat al principesei Martha Bibescu şi al Annei de Noailles, de fapt sunt atîtea chestii nemaipomenite în carte că nu mai ştiu pe care să le aleg, e o poveste despre o lume în care oamenii conversau numai despre poezie, muzică clasică, teatru, nu ca lumea asta a noastră, în care oamenii necunoscuţi din metrou discută numai despre bani. E o lume plină de distincţie şi de graţie, cu un cod al dragostei, cu oameni plini de atenţie unii faţă de alţii, cu iubiri romantice şi inimi sensibile, ce mai, e o lume cam cum ne imaginam noi perioada interbelică. Am citit toată cartea, este superbă, nu voi intra în detalii dar voi spune doar că autorul ei, Mircea Berindei, era un rafinat proustian, de altfel a şi publicat o monografie, intitulată Marcel Proust, în 1971. În Paravanul veneţian îi reuşesc mai ales portretele feminine, delicat holbaniene, iar soţia sa este şi ea personajul unui asemenea tablou remarcabil. După ce a fost dat afară din diplomaţie, în urma reformei comuniste, a devenit scriitor, critic literar iar în ultimii 23 de viaţă s-a stins în garsoniera lui din strada Sfinţii Apostoli, în uitare aproape deplină, înconjurat doar de zeci de volume din colecţia Pleiades.

Nu vreau să adaug un exemplu livresc dar mie situaţia mi s-a părut similară cu cea a aristocratului din romanul Ghepardul lui Lampedusa. E un caz aproape simbolic pentru destinul diplomaţilor de carieră interbelici, înlocuiţi cu nişte tipi din acei cu molari de cal, descrişi de Lucian Blaga în romanul postum, Luntrea lui Charon.

Citindu-i cartea mi-am dat seama că Mircea Berindei e un proustian român, care-şi va găsi un loc binemeritat în cartea mea despre proustienii de la noi. Citez de pe coperta a patra a cărţii: „Ceea ce contează mai presus de orice în viaţă nu este numărul de cărţi pe care le posedăm înşirate acasă, în rafturi, ci învăţătura pe care am desprins-o din lectura lor, confruntată cu cea cu care ne-am ales din experienţa zilnică, pentru a putea, cu timpul, să ne bucurăm de înţelepciune şi cultură, să dobîndim tot mai multă puritate sufletească, şi bucurie de a trăi frumos, împăcaţi cu viaţa aşa cum e ea, şi main ales, împăcaţi cu noi înşine”.

Acesta a fost credoul scriitorului, iar cine a ştiut să rostească asemenea cuvinte, care i-ar putea ţine loc de epitaf, nu putea fi decît un om mare şi un suflet minunat. Am avut din cîte se pare şi noi românii cîţiva boieri ai minţii, deşi la putere mai rămîn din păcate pînă în ziua de azi mai ales oierii ei.

Cea de-a doua carte, Rostul lumii, e scrisă de un fotograf francez care imediat după cel de-al doilea Război Mondial, a pornit-o aşa într-o călătorie cu un Fiat Topollino prin mai multe ţări din Europa şi Africa, a plecat din Slovenia a străbătuut apoi Serbia, Macedonia, Grecia, Turcia, Iranul, Afganistanul, ca să ajungă pînă în pakistan. descoperind peisaje, chipuri umane, majoritatea devastate după marea conflagraţie, oraşe, rase umane, obiceiuri, etc. ideea titlului e cam greu de tradus L’usage du monde, implică şi ideea unui mod de întrebuinţare al lumii, noi ne gîndim că lumea are un sens, un rost, un mod de întrebuinţare, un mode d’employ.

Nu are sens să trăieşti ca fraierul ci trebuie să foloseşti lumea din jurul tău ca să te perfectezi. Autorul spune la un moment dat în carte: „O călătorie nu are nevoie de motive. Şi dovedeşte, în scurt timp, că-şi este sieşi suficientă. Crezi că vei face o călătorie, însă curînd pricepi că ea, călătoria, e cea care te face-sau te desface”. Cînd voi identifica întregul pasaj, voi cita şi restul, pentru că e superb. Mi se pare esenţial să ştii cum să călătoreşti, să te descoperi pas cu pas pe tot parcursul unei călătorii, unui quest iniţiatic, să te cauţi şi să te găseşti în acele peizaje şi să încerci să te identifici cu ele. Nicolas Bouvier este mult mai puţin egoist decît Gide, că tot îi reciteam luna trecută pasajele în care descria călătoriile sale în Congo, deşi Gide e un mare poet el nu-i vede în Africa pe cei deznădăjduiţi, pe cei lăsaţi de-o parte, uitaţi, defavorizaţi, cum se întîmplă în cazul lui Nicolas Bouvier, care călătorea prin Orient.

Îmi pare rău că n-a cîrmit-o puţin, căci a ajuns prin Grecia, deşi ar fi putut trece şi prin România, că tot eram noi o ţară francofonă. Voi încerca să găsesc şi să citesc şi cartea lui de călătorie în Japonia, sunt şanse foarte mari să fie o carte nemaipomenită. Nu-mi vine în minte nicio carte de acest gen scrisă de un autor român, poate Olanda lui Mihail Sadoveanu sau Rapid, Constantinopole, Bioram, a lui Camil Petrescu.

Reclame
Cărţile copilăriei mele au fost… mai multe. În general, mi s-a citit, nu am crescut cu discul de pick-up de pe care un actor spune o poveste, ci mama a stat lângă mine cu cărticica în mîna şi mi-a citit.

 

Am văzut o scenă destul de cinică cu un copil de cinci anişori care se ducea la culcare şi, în loc să asculte o poveste citită de mama lui, îşi punea singur una la casetofon, ca să adoarmă. Cu siguranţă că acel copil, care s-a născut într-o familie de părinţi egoişti, atît de egoişti încît îl meditau la cinci materii în clasa a patra, motivînd că nu au niciodată timp să se ocupe de el, va avea unele probleme cînd va fi adult şi nu va iubi niciodată cărţile. Acum a crescut şi jocurile pe computer sînt lumea lui, nu a deschis niciodată o carte şi probabil nu o va face niciodată. Stă cu nasul în computer de la trei ani, cînd juca Rayman acum a ajuns la Doom 3, are cărţi dar nu a citit niciuna, nici măcar pe Harry Potter nu l-a dus la bun sfîrşit, căci a văzut întîi filmul. Şi România este plină de astfel de copii fără copilărie, care se nasc deja bătrâni, de copii fără cărţi. În Japonia sau Coreea, metroul geme de tineri care rasfoiesc manga, comicsuri, tînăra generaţie se îmbracă peste tot cu aceleaşi haine, ascultă aceeaşi muzică lipsită de linie melodică şi are aceleaşi gesturi şi aceleaşi probleme.

 

 Seamănă cu tinerii de la noi, din Anglia, din Taiwan, de aiurea. Disco, clubbing, party au devenit cuvinte universale, aproape că nu mai au nevoie de traducere. Zappam pe cablu acum un an în căutarea unui program cînd am dat absolute din întâmplare peste un talk show dedicat analizei fenomenului Harry Potter, eu cam ştiam ce amploare luase acesta în lumea întreagă, şi doi trei copilaşi drăgălaşi, pe post de invitaţi la o emisiune au început să se smiorcăie că volumele din serie apar prea greu, că nu mai au ce să citească aşa că au citit în aşteptare celui de al cincilea, pe primele patru, de cîteva ori. Am rămas boujbé. Oare nu mai există părinţi, sau învăţători care să le recomande cărţi pentru copii, sau măcar vreo doamnă bibliotecară mai mămoasă, care să le pună în braţe capodoperele literaturii pentru copii, cele pe care generaţii de oameni cu scaun la cap le-au citit, Cuore, Morcoveaţă, Dumbrava minunată, Singur pe lume, Colţ alb, Chemarea străbunilor, Gargantua şi Pantagruel, Prinţ şi cerşetor, Fram, ursul polar, Aventurile baronului Münchausen, Coliba unchiului Tom, Reter Pan, Motanul încălţat, basmele fraţilor Grimm, lui Creangă, sau Ispirescu, O mie şi una de nopţi, Pinnochio, Little Women, Cireşarii, Regina zăpezii, Micul prinţ, Insula comorii, Micul Lord Faunterloy, Robinson Crusoe,  Buratino şi cheiţa de aur, Ana celor şapte frontoane, Beţişorul fermecat, Doctorul Au Mă Doare,Aventurile lui Habar N-am,  Gelsomino în ţara mincinoşilor, Amintiri din copilărie, Kim, Aventurile şahului, Dumbrava minunată,  Alice în ţara minunilor şi Dincolo de oglindă, Moby Dick, Călătoriile lui Gulliver, poeziile cu pinguinul Appolodor, Old Possum’s Book on Practical Cats, Enciclopedia zmeilorÎnchide ochii şi vei vedea oraşul, ciclurile Indianului din dulap, Vîntului printre trestii şi Marry Poppins, Black Beauty, Povestea unui hobbit, Ursuleţul Winnie, Mihail, cîine de circ, Tom Sawyer şi Hukkleberry Finn, Cartea junglei, Vrăjitorul din Oz, Un yankeu la curtea regelui Arthur, şi multe altele iar apoi, în adolescenţă toate romanele de capă şi spadă, de Dumas, Paul Feval, seria misterele Parisului sau ale Londrei, seria Faustei, romanele din Vestul sălbatic din seria Winettou şi Fenimore Cooper, romanele cu haiduci, romanele lui Sienkiwicz si Sadoveanu, seria Sherlock Holmes, Recreaţia mare, Planeta Mamuţilor Mahmuri, Legendele Olimpului, Băieţii de pe strada Pal,  Johnny Boambă, Elevul Dima dintr-a saptea, Cismigiu et Comp, Romanul adolescentului miop, Cararea pierduta, Oamenii mării, Cocoşatul de la Notre Dame, Racheta albă, Cireşarii, Toate pînzele sus!, Martin Eden, Maşina timpului, The Catcher in the Rye, David Copperfield, Oliver Twist, Aventurile clubului Picwick, Jurnalul adolescentului miop, Muyici si faze, Exuvii, Momo, Povestea fără sfîrşit, cele peste 40 de volume din seria Jules Verne, Stăpînul inelelor, seria Ringworld, dar şi serii de BD-uri Asterix şi Obelix, Corto Maltese, Pif şi Hercule, şi la noi Mac şi Cocofifi ca să citez doar cîteva nume, alese absolut la întâmplare.

 

Şi nu am citat deloc titluri din literatura fantastică sau S.F. care ar face lista uriaşă. Nu am citat povestirile lui Kenji Miyazawa, cel mai faimos autor japonez de literatură pentru copii, pe care le-am citit cu mare bucurie deşi erau doar traduse în limba engleză, sau filmele de animaţie ale lui Hayao Miyazaki, Sento Chihiro, Vecinul meu, Totoro, şi în alte cîteva filme produse de studioul Ghibli din Tokio, care sînt la fel de interesante şi vii precum sînt şi cărţile pe care deja le-am citat. Pe lângă aceştia s-ar putea traduce în limba română şi alţi prozatori japonezi pentru copii. Răspunsul la îngrijorarea băieţeilor şi fetiţelor ce aşteptau cu sufletul la gură următorul volum din seria Harry Potter se găseşte în aceste liste absolut incomplete de nume, pe care oricine le poate completa sau mări după plac. Oricum, în ziua de azi, literatura pentru copii face cu greu faţă competiţiei cu serialul de animaţie, care, din păcate, nu e întotdeauna de calitatea filmelor produse la studiorile Ghibli, sau cu jocurile pe computer.

 

Acestea prezintă avantajul semnului iconic, al vizualului care, în culturile postmoderne, eminamente digitalizate, este preponderent asupra scripturalului, şi au în plus calitatea de a fi medii interactive, în care povestea nu mai este liniară şi unidirecţionată. O selecţie şi o grijă din partea părinţilor şi în materie de jocuri pe computer ar fi mai mult decît necesară, pentru că acestea sunt cronofage şi induc odraslelor o deloc de neglijat înclinaţie spre violenţă. Dacă nu mă credeţi jucaţi The Lost Journey sau sequelul acestui joc minunat, Dreamfall, sau Syberia şi Syberia II, deşi eu nu am reuşit să trec de primele capitole dar cele două serii de poveşti sunt extraordinare.

Absolut din întâmplare, în urmă cu doar un an, în căutarea unei cărţi pentru copii care să fie traduse în limba în limba coreeană, mi-am aruncat din nou ochii peste cartea lui Cezar Petrescu, Fram, ursul polar, pe care nu mă mai uitasem de aproape douăzeci de ani. Senzaţia mea a fost stranie, m-am trezit că analizez felul în care aceasta a fost construită, strategiile ei narative prin care îşi atrage cititorii,  pe copii. Mesajul cărţii lui Cezar Petrescu e încă foarte actual, micul pui de urs, rămas orfan putînd smulge şi acum lacrimile băieţeilor şi fetiţelor care smiorcăie în sălile de cinema la poveşti gen Brother Bear sau Save Willie.

 

Identificarea copiilor cititori cu personajul se datorează în primul rând utilizării fluxului conştiinţei, romanul fiind apoi construit prin alternanţa frecventă între persoana a treia, povestea ursului văzută cu ochii copiilor şi perspectiva lumii văzute prin ochii puiului de urs, întoarcerea la sălbăticie, cam ca în Chemarea străbunilor, un veritabil quest printre gheţari, ataşamentul său faţă de oameni care îi provoacă dorinţa de a reveni printer ei, dar şi insertul din jurnalul lui Roald Admunsen, fac cartea destul de interesantă şi pentru copii de azi. Nu mai ştiu însă în ce măsură mai sînt aceştia fascinaţi de poveşti cu exploratori polari, deşi cred că orice copil îşi doreşte să cucerească Everestul sau măcar Polul Nord sau Sud. Cartea aceasta este în mod evident o ficţiune, ursul se umanizează, devine un personaj de basm şi o paiaţă pentru celelalte animale, care nu au cum să-i înţeleagă acest histrionism. Structura narativă a cărţii lui Cezar Petrescu este deosebit de complexă, cititorul cel mic este manipulat prin această subtilă folosire a trecerilor de la persoana a treia la persoana întâi. De asemenea, unele din cărţile considerate în mod unanim a fi cărţi pentru copii cum sînt Robinson Crusoe, Călătoriile lui Gulliver sau Gargantua şi Pantagruel nu au fost deloc scrise pentru copii, ci au intenţii foarte serioase, faptul că sînt acum date pe mîna copiilor fiind mai curînd un soi de efect secundar.

 

Colegul meu maghiar de la HUFS, A. B., un stilistician cuprins de nostalgie după cărţile copilăriei, după Băieţii de pe starda Pall, o parte dintre ele le-a dăruit deja copiilor vecinilor de bloc, poate din dorinţa de a le înrădăcina dragostea pentru lectură, eu le-am pasat mai de voie, mai de nevoie, verişorilor mei mai mici, mi-a declarat că şi-ar dori să scrie cîndva un articol despre cărţile pe care le-a citit pentru prima dată cînd era copil şi pe care le-ar reciti acum cu ochiul adultului şi cu mare detaşare. Am zâmbit şi i-am spus că Matei Călinescu a teoretizat deja acest demers într-o carte de teorie literară care se numeşte Recitirea. Cartea de recitire era obsesia lui Nichita, dar ideea centrală pe care se articulează studiul lui Matei Călinescu este mult mai veche în cultura noastră, cam toţi criticii români importanţi, E. Lovinescu, sau G. Ibrăileanu susţinând ideea că prima lectură, cea de explorare nu este niciodată suficientă şi că trebuie dublată de permanente reveniri, din perspective vârstelor care se modifică permanent, vezi aici şi teoria nu mai puţin celebrelor revizuiri lovinesciene. Profesorul nostru, domnul profesor N. M., ne spunea săptămînal, nouă, studenţilor de la Masterul de literatură contemporană, că nu există lecturi ci numai relecturi, şi cred că are dreptate. E greu, însă, de făcut o afirmaţie tranşantă, nu cred că numai receptorii se modifică, odată cu ei evoluează, e adevărat mult mai lent, şi contextele socio-culturale, poate Fram nu mai e un prieten credibil pentru copii care s-au născut în faţa ecranului unui computer şi au crescut odată cu această nouă şi uimitoare carte de poveşti. Exemplul lui Fram, ursul polar, vorbeşte puţin despre drama celui care, odată depărtat de vârsta respectivă, nu mai poate regăsi identificarea totală cu care un copil citeşte aventurile ursului polar pentru întâia dată. În loc să trăiesc alături de puiul de urs, în loc să plâng de fiecare dată pentru Capi şi Sufleţel şi eroul romanului lui Hector Malot, în loc să stau pe burtă sorbind cuvintele lui Radu Lupan şi a prietenilor săi din capodopera genului, Toate pînzele sus! mă trezesc fără voia mea analizând, disecînd, distrugând obiectul admiraţiei mele de acum vreo douăzeci de ani şi ceva. Citesc şi acum cărţi pentru copii dacă sînt bine scrise, am citit şi eu pe nerăsuflate primele trei volume ale seriei Harry Potter, căci volumul al patrulea şi al cincilea mi s-au părut cam diluate şi destul de manierizat

 

Hwarangdae Express

Citeam, îţi citeam cu voce tare Budila Express

 Şi tu izbucneai în rîs, îmi furai cartea din faţă.

Eu continuam să citesc cu veioza aprinsă multă vreme

După ce tu adormeai, ascultînd respiraţia ta regulată.

Acum locuiesc în apartamentele profilor de la HUFS

Şi Hwarangdae Express, trenul,

Trece în fiece noapte prin faţa ferestrei mele.

Cine a aranjat lucrurile ca eu, un poet serios, să predau

Comoara limbii noastre revărsată pe moşie

Unor studenţi coreeni, cu ochii de peşte, cu piele de şarpe

Trei ore cu autocarul pînă în campusul din Yongin

Colegii coreeni nu vorbesc deloc unul cu altul

Noi, est europenii, mai vorbim de una, de alta,

 Studenţilor mei însă nu le pasă de Nabokov, n-au buchisit pentru examen

Lolita N-au nici un chef să citească romanele lui Kundera.

Ce să le spun despre Estul Europei C

um să plîngă alături de cardinalul Wojtila

Cînd budozerele vin să-i dărâme catedralele

Cum să înţeleagă lacrima bulgară

După ce umbrela îi înţeapă coasta

Şi în loc de sînge curge ambrozie

Şi sculptorul Hristo încearcă să-i panseze rănile

De ce s-ar prăbuşi peste ei zidurile din Srebrenica, Sarajevo

De ce s-ar îneca odată cu familiile albaneze

Încercînd să ajungă cu un obiect plutitor la Trieste.

Ce înseamnă să fii estic, să se uite la tine toţi vesticii

Cu aerele unui profesor care te-a prins cu tema nefacuta.

 

Nici tu, Coreea, nu stai deloc mai bine.

Cunosc doi fraţi care, ca într-o poezie de Marin Sorescu

S-au certat din pricina unui metru de gard

Un metru a mutat unul gardul în grădina celuilalt

Si să vezi tărăboi, vălmăşag

Eu am visat că fratele meu geamăn alerga după mine cu un cuţit

Eu nu am un frate geamăn, dar tu ai, Coreea, şi el îţi vrea beregata

Te pîndeşte de dincolo de gard

Şi tu ai da orice să ştii ce e în mintea lui,

Abel îi pregăteşte lui Cain ţeasta de măgar.

Coreea, Witgenstein ne învaţă că atunci când cineva

Aleargă după noi cu un cuţit de vânătoare

N-are rost să mai discutăm despre actele de limbaj

Ci e mai sigur să o luăm la sănătoasa!

Pe desupra campusului Yong in zboară la mică înălţime

Elicoptere de luptă, ca-a Apocalipsa acum, dar tu nu joci într-un film

În nici o altă ţară din lume oamenii nu privesc mai indiferenţi

Manevrele continue, cu armament real, ca şi când războiul a început deja

Sau mai bine spus ca şi când el nu s-a terminat niciodată

Războiul tău e unul invizibil, duşmanul poate apărea de oriunde

Nu ştii ce general dement mută soldăţeii de plastic,

Nu ştii ce submarin de jucărie vei mai găsi abandonat pe uscat!

I live in a preety how town pe nume Seul

Dar sufletul meu urcă în fiecare noapte în Hwarangdae Express

Şi străbate câmpurile lungi de orez

Casele cu acoperişurile acoperite de frunze de bostani

De parcă ţăranii se pregătesc tot timpul anului pentru Halloween

Sufletul meu e tare obosit pentru că noaptea întreagă

Călătoreşte cu Hwarandae Express, clasa a doua, la geam.

Locuiesc în Nadong, aici începe iadul, dincolo în Kadond e paradisul

Între Kadong şi Nadong cineva a trasat o linie invizibila

Ca linia de separatie dintre Nord şi Sud.

Locuiesc în Nadong, mă hrănesc cu ierburi, fac supă din frunze de castan

Frigiderul meu este gol şi bâzâie şi împrăştie peste brânza topită gaz sarin

Dincolo, în Kadong, au internet broadband

Cada mea e mică şi veche ei au jacuzzi şi la robinet curge lapte cu miere

Cum două clădiri atît de apropiate pot fi atât de diferite!

Cum două popoare (unii cred că un singur popor, uri nara) pot fi atât de diferite!

Cine eşti tu Coreea, frumoasa fardată cu blugii tăiaţi

Sau cerşetoarea în zdrenţe care doarme sub cerul liber pe câteva cartoane.

Şi una şi alta, şi kadong şi nadong

Aş vrea să-le înţeleg simfonia.

Dar poate pronia divină m-a azvârlit aici

De aici pot vedea, pot auzi, mai uşor,

Vocile celor ucişi într-un război fratricid

Noaptea se spune că pe rîul Hangdang

Ce taie Seulul în două, mereu e o graniţă în inima ta

Sufletele celor ucişi în războiul de acum 50 de ani

Se adună şi cântă într-o singură limbă

Numai călugării budişti le mai pot desluşi cuvintele stinse în gură.

Pe Iisus l-au batjocorit, i-au pus pe frunte o coroană de spini,

Şi l-au încoronat în batjocură împărat al Iudeei

Ţie ţi-au înfăşurat inima în sârmă ghimpată

Au separat cu bisturiul, atenţi,

Atriul drept de ventricolul drept, atriul stâng de ventricolul stâng

A rămas doar o jumătate de om călare pe jumătate de iepure şchiop

Şi ţi-au spus -Bucură-te! Iubeşte! Visează!

Dar cum să faci asta cu jumătate de inimă, atârnând din piept?

În Banchetul lui Platon un zeu rău i-a tăiat pe oameni în două bucăţi

Jumătăţile lor se caută una pe cealaltă

Teamă mi-este că nu se vor mai putea lipi la loc

Ca într-o veche legendă românească, cu cei doi fraţi incestuoşi

Soarele şi Luna care aleargă unul după altul dar nu reuşesc să se prindă.

Tu eşti luna, Coreea,( luna este una, genele sunt două etc)

Şi fratele tău, soarele din Nord aleargă după tine cu un cuţit uriaş

Nimeni nici un est european nu te va înţelege

Cu excepţia DDR-iştilor prin inima cărora a trecut

Timp de cinci decenii un zid cu sârmă ghimpată.

Sunt flămînd şi speriat şi obosit Coreea,

Măsele de minte mi s-au rupt, umerii mă dor

Şi aş vrea să dorm şi sufletul meu să se odihnească

Să nu se urce în fiecare noapte în Hwarangdae Express,

Şi să călătorească spre voi, amicii mei

Care aţi uitat să-mi răspundeţi la emailuri.

Haruki Murakami, sau “un băiat care se numea Corbul”

 În anul 1987 apărea în Japonia un roman care avea să producă un veritabil cutremur, este vorba de Pădurea norvegiană, scris în acea epocă de un scriitor necunoscut, care publicase doar o povestire, cea mai cunoscută, cea cu care a debutat se numea Fata din Ipanema, dar şi miniromanele Pinball sau Să ascultăm vîntul, la sfîrşitul anilor 70. Evident scriitorii japonezi mai în vîrstă au rămas în expectativă, de altfel prozatorul a fost destul de criticat pentru că ar fi abandonat o direcţie a romanului japonez contemporan care a adus acestei literature două premii Nobel pentru literatură, prin Kawabata şi Kenzaburo Oe, unul din cei mai aprigi adversari ai lui Haruki Murakami[1].

Oe era mai apropiat de romanul cu înaltă miză, istorică, sociologică sau chiar metafizică în timp ce povestirile sau romanele lui Murakami sunt simple poveşti, unele chiar poveşti de dragoste, care se întorc la izvoarele postmodernismului. Murakami a fost chiar prevenit de criticii japonezi conservatori că nu va cîştiga niciodată un Nobel pentru literartură, dar scriitorul a declarat că nu-i pasă de acest premiu, atîta de rîvnit de autorii noştri, căci îşi doreşte mai mult să fie citit de tineri şi să aibă success de piaţă.

Pînă acum acest success a fost confirmat peste tot în lume, chiar şi la noi în ţară autorul japonez s-a bucurat de tiraje bune, în condiţiile unei pieţe a cărţii cam în suferinţă. În adolescenţă scriitorul japonez născut la Kyoto şi-a completat lecturile de literatură japoneză din liceu cu literatură clasică americană, de la romanele poliţiste, gen Şoimul maltez a lui Dashiell Hammet la literatura lui J.D. Salinger sau Francis Scott Fitzgerald. A cam sărit peste romanele lui Yukio Mishima, sau Kenzaburo Oe, care n-au lăsat asupra scrisului său nicio amprentă.

De aici provine gustul său pentru romane comerciale, tipic postmodernismului. După succesul de piaţă uriaş înregistrat de Pădurea norvegiană, Murakami Haruki s-a stability în SUA, a devenit traducător, a tradus masiv din Truman Capote, Raymond Carver sau J.D. Salinger şi writer in residence la mai multe universităţi americane, a stabilit relaţii de colaborare cu cîţiva traducători senzaţionali, printer care se numără şi Jay Rubin[2], autorul unei monografii senzaţionale, a fost transformat într-un autor European şi vîndut pe piaţa de o prestigioasă editura britanică, Vintage, un grup al Random House şi a produs o serie de romane care au început să fie traduse în toate limbile din lume, inclusiv în limba română, unde există o serie de autor Murakami la o importantă editură.

 Eu i-am citit toate cărţile direct în limba engleză, iar o prietenă de familie, fan Murakami ca şi mine, dar care i-a citit romanele în limba în care au fost scrise, căci e un vorbitor aproape nativ al limbii japoneze, fiind născută în Japonia în perioada cînd tatăl domniei sale era chiar amabsadorul României acolo mi-a spus că traducerile de la Polirom au mers mai puţin pe originalul din limba japoneză cît pe varianta deja existentă pe piaţă în limba engleză. Nu mă pot pronunţa, nu vorbesc limba japoneză decît la nivel de începător, şi nu aş dori să intru în această dispută.

 Am citit toate romanele lui Murakami şi volumele de povestiri, dar cel mai mult m-au impresionat Cronica păsării-arc şi Kafka pe malul mării, 海辺のカフカ, ultimul tradus în limba română abia anul trecut, în 2006, deşi a apărut la vestita editura Shynchosa în anul 2002. Prezenţa numelui Kafka în titlul cărţii mi-a atras imediat atenţia aşa că am citit cartea, ea fiind tradusă în limba engleză într-o ediţie de lux, hardcover, la editura engleză Hardvill Press.

 Nu aş dori să povestesc acţiunea cărţii, în linii mari e un roman estrem de sofisticat, dar care debutează cu o crimă. Un băiat supranumit Corbul, pe numele său Tamura Kafka, căutat de poliţie pentru o crimă, de fapt un paricid de care nu-şi aminteşte nimic pleacă din marele oraş unde trăise pînă atunci înainte să împlinească vîrsta de 15 ani într-un quest, motivul fiind utilizat şi într-un alt roman, În căutarea oii fantastice, şi trece prin diferite medii sociale, ca în vechile romane de tip picaresc, unde se întîlneşte cu fel de fel de personaje, care de care mai ciudate, împrumutate parcă dintr-un roman fantasy. Pe urmele lui porneşte imediat un alt personaj, Nakata San, un autist recunoscut pentru abilitatea lui de a discuta cu pisicile pe limba lor, evident Murakami aduce un tribut vestitului roman al lui Natsume Soseki, Eu sunt o pisică.

Am căutat date din atmosfera cărţilor lui Kafka, dar în afara unui interviu acordat de Murakami despre grapa din Colonia penitenciară nu prea am descoperit mare lucru. De fapt titlul volumului provine de la un şlagăr compus de Saeki San, directoarea unei biblioteci fantomatice, în Tamura se scufundă, comandînd diverse cărţi din literatura japoneză clasică, inclusiv cea care are un impact considerabil asupra oricărui prozator japonez din toate timpurile celebra Genji Monogatari. Aflîndu-mă în localitatea unde se găseşte muzeul dedicat acestei capodopere am avut fericita ocazie să vizitez şi acest muzeu cu exponate în mărime naturală şi cu tot felul de holograme care reproduceau scene din acest extraordinar roman medieval, scris de o gheişă, de Murasaki Shikibu.

Deşi romanul Kafka pe malul mării are în ediţia lui englezească peste 450 de pagini l-am citit în cîteva zile, şi am avut sentimentul că citesc o capodoperă a literaturii universale. Cineva, nu-mi aduc aminte cine, cred că John Updike spunea că în literatura japoneză termenul de postmodernism nu ar trebui folosit pentru că ar fi tautologic, toate cărţile importante, toate romanele lui Kawabata, Mishima, Oe, Abe Kobo sau şi ale altor mari romancieri ar fi postmoderne. Cred că are dreptate.

 Nu vreau să vă răpesc plăcerea lecturii, din acest motiv nu voi insista nici asupra plotului, nici asupra personajelor, ci voi devalua doar cîteva din elementele care intră în acest construct textual. E foarte multă popular culture, cu Japonia acelor Seven Eleven deschise toată noaptea, unde zeci de Tamura aşteaptă răsfoind reviste în faţa unei cafele închise într-o cutie de aluminiu. E şi foarte multă muzică, de altfel romanele lui Murakami au o structură muzicală, autorul a fost proprietarul unei cafenele de jazz, Peter the Cat, ascultă muzică clasică, pop, şi jazz, şi uneori titlurile lor provin de la şlagăre celebre, Nat King Cole şi Beatles se numără printre formaţiile care i-au inspirat două dintre titluri, cu South of Border sau Norwegian Wood.

  Un alt univers e cel al Celui de-al Doilea Război Mondial, în care tatăl său a fost ofiţer al Armatei Imperiale japoneze, armată de ocupaţie în celebrul stat Manciuko, şi de aici rezultă poate obsesia autorului de a-şi expia acele amintiri transmise de tatăl său. Sigur, aş putea broda foarte mult pe tema relaţiei dintre Tamura Kafka şi tatăl său, evidentă parodie a relaţiei dintre Kafka şi Hermann, tatăl opresiv şi castrator căruia i-a trimis celebra sa scrisoare. Dar într-un simplu articol de ziar spaţiul tipografic e practice insuficient.

  Nu aş vrea să închei fără să amintesc că la solicitarea editurii japoneze autorul a răspuns prin email tuturor cititorilor săi, adică a răspuns la circa 8000 de mesaje electronice şi că ediţia a doua, tipărită în 2005, a apărut însoţită de acest volum adiţional, care aduna toată această corespondenţă virtuală. E o idée editorială interesantă, mai ales că proiecţiile şi analizele cititorilor au pus în evidenţă trăsături la care nici măcar autorul însuşi nu se gîndise iniţial. Chiar dacă nu am descoperit prea mult din esenţa kafkianului în romanul lui Haruki Murakami am avut surpriza să descopăr un autor postmodern extrem de rafinat şi din acest motiv permiteţi-mi să vă recomand acest roman pentru vacanţa de vară. A se citi pe plajele fierbinţi din Bulgaria , la Balcic sau oriunde planificaţi să vă petreceţi vacanţa de vară.

Ieri seară, de Ziua naţională a României, am urmărit un film românesc, Restul e tăcere în regia lui Nae Caranfil, http://www.imdb.com/title/tt0839967/ lansat pe 18 septembrie 2008 şi pe DVD, un film excelent, în opinia mea, unul din cele mai frumoase filme produse la noi din toate timpurile. Am urmărit pînă acum toate filmele sale de la cel de debut, E pericoloso sporgersi, la Asfalt Tango sau Filantropica, şi cred că e cel mai matur dintre tinerii regizori de la noi. Filmul a reprezentat, pe bună dreptate, România la Oscar iar selecţia sa mi se pare perfect justificată.

Am înţeles din nişte interviuri că ideea i-a venit regizorului citind o carte a tatălui său, criticul de film Tudor Caranfil, cel care s-a ocupat de Răsbelul de independenţă, filmul mut în jurul căruia se învîrte scenariul modern, iar pe Caranfil tatăl ni-l mai amintim încă din epoca în care realiza acele minunate emisiuni de televiziune despre lumea celei de-a şaptea arte la TVR. În acest moment nu prea mai există asemenea programe de cultură cinematografică pe niciun post, deşi avem o grămadă de posturi TV care transmit filme.

Filmul Restul e tăcere seamănă, pe undeva, cu filmele de la Hollywood, cele în care se reiau miturile lumii de celuloid, americanii au acest cult al pionierilor, al părinţilor fondatori, ei fac cam un film două pe an despre marii actori sau regizori ai filmului mut, dar la noi studiorile din Buftea sunt de dată mai recentă, au fost construite prin anii 50, iar realizatorii primului lung metraj românesc care s-a păstrat în întregime în Arhiva Naţională de Filme erau doar doi nebuni, doi visători cu ochii deschişi, dar conţinutul filmului e pur românesc, naţional, actorii dansează hora, în care se prind şi ţăranii, apare la un moment dat chiar regele Carol I, care va sponsoriza filmul doar pentru a-şi alege singur actorul care îi va interpreta rolul în film, iar scenele de bătălie sunt filmate în prezenţa a patru generali bătrîni, supravieţuitori ai luptei de la Vidin, care se ceartă pentru că fiecare îşi aminteşte cu totul altceva.

Scenaristul ştie să povestească, iar cam jumătate de film e vorbit în franţuzeşte nu doar pentru că în epocă românii erau bilingvi ci pentru că filmul este o coproducţie româno-franceză. Într-un rol secundar, în rolul lui Duffin, directorul filialei din România a studiourilor Gaumond joacă chiar Samuel Tastet, patronul editurii care-i poartă numele. Acesta toarnă un film similar cu actori evrei iar poliţaiul corupt, interpretat de Florin Zamfirescu, intră în scenă după modelul lui Pristanda şi îi arestează filmul francezului. Epoca lui Carol I era antisemită, n-avem ce-i face, o demonstrează cărţile lui Leon Volovici sau Andrei Oişteanu.

Decorurile sunt fastuoase, în vile de la sfîrşitul secolului, cu automobile de epocă şi cu terase şi fanfare, adică o încercare de a recaptura muzica timpului şi acel Bucureşti interbelic, supranumit pe bună dreptate „micul Paris” pe care ni-l imaginam cu toţii, în feluri diferite, înainte să vedem filmul. Acum îl vom avea în faţă, aievea. De altfel regizorul a avut la dispoziţie un buget generos, adunat prin coroborarea mai multor surse de finanţare, din ţară sau din străinătate. Există un soi de univers teatral, închis şi el în această păpuşă Matrioşka a filmului, pornind de la celebrul motiv al „lumii ca teatru”, sunt foarte multe aluzii de tip intertextual la piesa Hamlet, citat prin pelicula în care rolul lui Hamlet era interpretat într-un film mut de Divina Sarah, sper să nu mă înşel dar cred că este vorba despre Sarah Bernard, prototipul Bermei din romanul lui Proust, În căutarea timpului pierdut, o permanentă punere în abis şi structuri de tip „teatru în teatru” ca la Shakespeare şi „film în film” ca în peliculele lui Federico Fellini, mă refer aici la filmele lui clasice, Roma sau E la nave va, şi o serie foarte lungă de referinţe la o tradiţie teatrală românească, căci nu-i aşa, cele două arte sunt înrudite şi cinematograful românesc s-a născut din mantaua Teatrului Naţional.

Totuşi, ceea ce iniţial putea părea o simplă comedie, un film despre doi oameni vizionari, care îşi depăşesc cu mult epoca îngustă şi cam troglodită, vezi mitul Meşterului Manole, va deveni la sfîrşitul filmului o tragedie shakespereană, în buna tradiţie a tragi-comicului lebedei pe Avon. Cei doi actori principali, Ovidiu Niculescu care joacă fantastic în rolul milionarului excentric Leon Negrea şi Marius Florea Vizante care-l interpretează magistral pe regizorul Grigore Ursache fac două roluri excelente de compoziţie teatrale, dar aş remarca-o şi pe Emilia, interpretată de Mirela Zeta, sau pe actorul Sandu Mihai Gruia, în rolul conului Iancu Ursache, un alt mare actor al Teatrului Naţional.

E spumoasă şi scena înmormîntării unui alt mare actor la cimitirul Bellu şi al relaţiei cu jurnaliştii epocii de la gazeta Epoca, un tabloid similar Bulinei roşii de la noi, cu jurnalişti corupţi şi guralivi, ca-n schiţele lui Caragiale. Relaţia dintre Emilia şi Grigore Ursache aduce puţin cu poveştile de iubire din filmele lui Francois Truffaut, un alt mare regizor european la care ţin enorm. Ca-ntr-o piesă de Cehov, cînd exista acea convenţie prin care atunci cînd apare o puşcă pe perete, neapărat moare un personaj, în film, gestul de a arunca un pahar de apă pe personajul feminin va anunţa moartea acesteia din final.

Gestul de a arde pelicula de celuloid, de a aprinde atît de uşor o capodoperă îl pune pe gînduri pe Leon care va deveni la finalul filmului un ucigaş fără voie. Dialogurile filmului sunt extraordinare, uşor teatrale, e foarte mult Caragiale încorporat în scenariu, ce mai, filmul se califică uşor pentru a primi un calificativ de la extraordinar în sus, chiar dacă nu a luat premiu la Cannes, încă. Şi vorba lui William Shakespeare, reluată de Nae Caranfil, Restul e tăcere. Singura care poate vorbi rămîne doar pelicula. Chiar dacă e atît de perisabilă. Sic pereat mundus…

Ideile bursuce (după o idee de W.H.Auden)

Titlul acestui poem, ca o ferigă albă…

După ferigă sar punctele, punctele, ca şi cum feriga cea albă

şi-ar fi întins pe sub pămîntul foii rizomii

Din atlasul de botanică al mamei, din inima ferigii

Vor răsări, una cîte una,

Ideile bursuce.

Cu blaniţa scăpărînd, sapă în vizuinile creierului

Îşi caută rădăcini, tot mai adînc, poate în subconştient sau chiar mai departe

Cuibărite în şanţul dintre două circumvoluţiuni, aproape moarte

Botul lor rece scurmă în materia cenuşie

Apoi ascultă vulpile gînduri pe dealurile din poemul englezului William H. Auden

Pe care ogarii cenusii nu se pot reţine să nu le alerge.

Fiecare cuvînt e un mesteacăn în pădurea cea albă

Din filmul fratelui meu polonez Andrei Wajda

Şi-ntre cuvinte se întind arhipelaguri de insule pe care tipografii le numesc “blancuri”.

Cea mai scurta definiţie a poeziei este groaza de blancuri.

Aceasta beţie de cuvinte care ne mîntuie, aceasta intoxicaţie cu zaţ si linotip

Şi dorinţa de a spune nimicuri, de a spune Nimicul.

Ideile bursuce intră în vizuina săpată în această zăpadă a foii, în locul deja pregătit,

Şi-au aşternut un strat de ghinde albe-n scorburi şi în caietele studenţeşti, pe foi veline,

Unde îngheaţă stupide ideile altora, tolomace, bolnave,

Lepădînd blănurile galbene într-un somn hibernal, descuamîndu-se, părăsindu-şi pupele, pentru a deveni fluturi de o noapte.

Între copertele albe a murit un gîndac de bucatarie

Deasupra unui vers din Eminescu în care se vorbea despre moartea universaliilor.

Bietele tale caiete, caracude acoperite, cu un scris mărunţel, uşor aplecat spre dreapta se desfac din capsele lor ruginite

Şi-n ele ca în bănci de organe, în borcanele cu formol s-au conservat visele mele, zănatec.

Ideile bursuce adorm, sub ferigile albe la umbra copacilor albi

Sunt spaţiile tot mai mari,tot mai albe , tot mai cuprinse de blanc,

(Tot mai frumoasă eşti, Blanche!)

Pe ochiul care le citeşte s-a întins cataracta şi nici nu-şi dădeau seama, când, prin somn

Mureau cu un ţipăt, deveneau invizibile

Ca o familie de bursuci înghiţiţi, pe nerăsuflate, de o vulpe.

Şi se plimbă, prin aceleaşi caiete, ca nişte pensionari

Sub umbrelele lor japoneze, de hârtie

Cîteodată vulpile gînduri mai povestesc despre ele

Iar din lungul tau poem n-a mai ramas decît feriga din titlu…

Pentru ca tot ce n-a distrus blancul, au înfulecat vulpile gînduri.

Finalul acestui poem, ca o ferigă albă…


Reclame

  • Niciunul
  • baicusi: Da, dar generatia noastra e mai dragutza, mai animata de sentimente, nu crezi?
  • baicusi: Multumesc si eu!
  • pierpatrat: îți mulțumesc pentru că am putut citi această poezie superbă. și pentru că faci public tot ceea ce crezi. dan baciu

Categorii