Seminarul II, Introducere în „Junimea”
1. Tudor Vianu, Junimea ca grupare, în Istoria literaturii române moderne, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1971, p. 139
2. George Munteanu, Istoria literaturii române, Epoca marilor clasici, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1980
3. Sorin Alexandrescu, „Junimea”-discurs politic şi discurs cultural, în Privind înapoi, modernitatea, Bucureşti, Editura Univers, 1999, p.46
4. G. Călinescu, Junimea. Epoca domnitorului Carol I, Istoria literaturii române de la origini şi pînă în prezent, Bucureşti, Editura Minerva, 1985, p. 395
5. Z.Ornea, Junimea şi junimismul, Bucureşti, Editura Minerva, colecţia B.P.T., 1998, capitolele I şi II din volumul I, şi capitolul V din volumul al doilea

Seminarul III, Titu Maiorescu, critic şi teoretician literar
6. Titu Maiorescu, Critice, orice ediţie, următoarele studii:
7. Nicolae Manolescu, Contradicţia lui Maiorescu, ediţia a doua, Bucureşti, Editura Humanitas, 2000
8. E.Lovinescu, Titu Maiorescu, Bucuresti, Editura Minerva, 1972
9. E. Lovinescu, T. Maiorescu şi contemporanii lui (I-II, 1943-1944)
10. E. Lovinescu, T. Maiorescu şi posteritatea lui critică, (1943);
Studii biografice despre Eminescu
11. Ilina Gregori, Eminescu la Berlin, în Studii literare, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2002
12. Ilina Gregori, Ştim noi cine a fost Eminescu? Fapte, enigme, ipoteze, Bucureşti, Editura Art, 2008
13. G. Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, Editura Litera Internaţional, 1993
14. Iulian Costache, Eminescu. Negocierea unei imagini, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2008
Seminarul IV, Mihai Eminescu. Poezia antumă şi Seminarul V, Critică literară. Poezie. Eminescu şi arhetipurile.
15. Elena Tacciu, Eminescu, poezia elementelor, eseu asupra imaginaţiei materiale în postumele de tinereţe, Editura Cartea Românească, 1979
16. Elena Tacciu, Mitologie romantică, Bucureşti, Cartea românească, 1973
17. Ioana Em. Petrescu, Eminescu. Modele cosmologice şi viziune epică, Bucureşti, Editura Minerva, 1979
18. Ion Negoiţescu, Poezia lui Eminescu, ediţia a IV-a revăzută, Bucureşti, Editura Eminescu, 1994
19. Ioana Em. Petrescu, Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti, Bucureşti, Viitorul Românesc, 1998
20. G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. I-IV, Editura Minerva, 1985
21. Mircea Cărtărescu, Visul chimeric, Bucureşti, Editura Litera, 1992
22. Dan C. Mihăilescu, Perspective eminesciene, Bucureşti, Editura Humanitas, 2006
23. Zoe Dumitrescu Buşulenga, Eminescu-Cultură şi creaţie, Bucureşti, Editura Eminescu, 1976
24. Zoe Dumitrescu Buşulenga, Eminescu şi romantismul german, Bucureşti, Editura Eminescu, 1986( comparatism literar)
25. Petru Poantă, Poezia lui Mihai Eminescu, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1995
26. Petrescu, Aurel, Eminescu. Originile romantismului, Bucureşti, Editura Albatros, 1983
27. Petrescu, Aurel, Eminescu, metamorfoza creaţiei, Bucureşti, Editura Albatros, 1985
28. Edgar Papu, Poezia lui Eminescu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1971
29. Tudor Vianu, Studii de literatură română, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1965
Seminarul VI, Mihai Eminescu. Proza literară
30. Eugen Simion, Proza lui Eminescu, Bucureşti, E.P.L., 1964
31. Ioan Petru Culianu, Scrieri româneşti, I, Bucureşti, Editura Nemira, 1994, toate textele despre Mihai Eminescu şi Ioan Slavici
32. Mircea Eliade, Insula lui Euthanasius, în antologia Drumul spre centru, Editura Univers, 1991
33. G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. I-IV, Editura Minerva, 1985

Seminarul VII, VIII, IX, I.L. Caragiale, Momente şi schiţe, Teatru, Nuvele

34. Florin Manolescu, Caragiale şi Caragiale. Jocuri cu mai multe strategii, Humanitas, 2000
35. Papadima, Liviu, Caragiale, fireşte, Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Române, 1999.
36. Cioculescu, Şerban (1935). Corespondenţa dintre I.L. Caragiale şi Paul Zarifopol.
37. Cioculescu, Şerban (1940). Viaţa lui Ion Luca Caragiale.
38. Cioculescu, Şerban (1967). Ion Luca Caragiale.
39. Cioculescu, Şerban (2003). Caragialiana, Bucureşti: Editura Albatros, 2003
40. Călinescu, Alexandru (1976). Caragiale sau vârsta modernă a literaturii.
41. Fanache, Vasile (1997). Caragiale, Cluj: Editura Dacia, 1997
42. Iorgulescu, Mircea Marea trăncăneală: Eseu despre lumea lui Caragiale, Bucureşti: Editura Compania, 2002
43. Ştefan Cazimir, Caragiale, universul comic, 1967
44. Ştefan Cazimir, I.L.Caragiale faţă cu kitschul, 1998
45. Ion Vartic, Clanul Caragiale, Cluj-Napoca, Editura Apostrof, 2002
Seminarul X, Ion Creangă, povestitor popular sau autor cult
46. George Călinescu, Ion Creangă (Viaţa şi opera), Editura Minerva, Bucureşti, 1972.
47. Vasile Lovinescu, Creangă şi creanga de aur, Editura Rosmarin, Bucureşti, 1996
48. Zoe-Dumitrescu, Buşulenga, Ion Creangă, 1963
49. Ovidiu Bîrlea, Poveştile lui Creangă, 1967
50. Valeriu Cristea, Despre Creangă, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1988
Valeriu Cristea, Dicţionarul personajelor lui Creangă, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1999

Seminarul XI, Ioan Slavici
51. Magdalena Popescu, Ioan Slavici, 1977
52. D.Vatamaniuc, Slavici. Opera literară, 1970
53. N. Manolescu, capitolul despre Mara din Arca lui Noe, Editura Grammar, 1998

Notă: pentru fiecare autor în parte puteţi utiliza şi istoriile literare ale lui G.Călinescu, N.Manolescu, G. Munteanu sau Istoria literaturii române moderne.

1. Mihai Eminescu, Opere, vol. I, Poezii tipărite în timpul vieţii, Introducere, Note şi variante, ediţie critică îngrijită de Perpessicius, Fundaţia pentru Literatură şi Artă, Regele Carol al II-lea, 1939
2. Mihai Eminescu, Opere, vol. II, Poezii tipărite în timpul vieţii, Note şi variante, De la Povestea Codrului la Luceafărul, ediţie critică îngrijită de Perpessicius, Fundaţia pentru Literatură şi Artă, Regele Carol al II-lea, 1943.
3. Mihai Eminescu, Opere, vol. III, Poezii tipărite în timpul vieţii, Note şi variante, De la Doina la Kamadeva, Fundaţia pentru Literatură şi Artă, Regele Mihai I, 1944
4. Mihai Eminescu, Opere, vol. IV, Poezii postume. Anexe. Introducere. Tabloul ediţiilor, ediţie critică îngrijită de Perpesiccius, Bucureşti, Editura Academiei Române R.P.R., 1952
5. Mihai Eminescu, Opere, vol. V, Poezii postume. Anexe. Note şi variante. Exerciţii şi moloz- Addenda şi corrigenda. Apocrife. Mărturii. Indice. ediţie critică îngrijită de Perpessicius, Bucureşti, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, R.P.R., 1958
6. Mihai Eminescu, Opere, vol. VI, Literatura populară, Introducere. Poeme originale de inspiraţie folclorică, Lirica populară, balade. Dramatice. Basme în proză, Irmoase. Paremiologie. Note şi variante. Anexe. Exerciţii şi moloz. Caetul anonim, Bibliografie, Indici. Ediţie critică îngrijită de Perpessicius, Bucureşti, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, R.P.R., 1963
7. Mihai Eminescu, Opere, vol. VII, Proză literară. Sărmanul Dionis. La Aniversară. Cezara. Geniul pustiu. Celelalte proze postume. Texte inedite, studiu introductiv de Perpessicius, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, 1977
8. Mihai Eminescu, Opere, vol. VIII, Teatrul original şi tradus. Traducerile de proză literară, Dicţionarul de rime, studiu introductiv de Petru Creţia, ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Române, 1988
9. Mihai Eminescu, Opere, vol. IX, Publicistică 1870- 1877, Albina, Familia, Federaţiunea, Convorbiri literare, Curierul de Iaşi, studiu introductiv de Al. Oprea, ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii române, 1988
10. Mihai Eminescu, Opere, vol. X, Publicistica. 1 noiembrie 1887- 15 februarie 1890, Timpul, ediţie critică întemeiată de Perspessicius, coordonator Dimitrie Vatamaniuc, Editura Academiei Române, 1989
11. Mihai Eminescu, Opere, vol. XI, Publicistică, 17 februarie – 31 decembrie 1880, Timpul, ediţie critică întemeiată de Perspessicius, coordonator Dimitrie Vatamaniuc, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, 1984
12. Mihai Eminescu, Opere, vol. XII, Publicistică, 1 ianuarie-31 decembrie 1881, Timpul, coordonator Dimitrie Vatamaniuc, Editura Academiei Române, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii române, 1985
13. Mihai Eminescu, Opere, vol. XIII, Publicistică, 1882-1883, 1888-1889, Timpul, România liberă, Fîntîna Blanduziei, ediţie critică întemeiată de Perpessicius, coordonator Dimitrie Vatamaniuc, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, 1985
14. Mihai Eminescu, Opere, vol. XIV, Traduceri filozofice, istorice şi ştiinţifice. Hurmuzaki. Rotscher. Kant. Leskien. Bopp. Articole şi excerpte, ediţie critică întemeiată de Perspessicius, coordonator Dimitrie Vatamaniuc, studiu introductiv de Al. Oprea, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, 1983
15. Mihai Eminescu, Opere, vol. XV, Fragmentarium, Addenda ediţiei, ediţie critică întemeiată de Perspessicius, coordonatori D.Vatamaniuc şi Petru Creţia, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, 1993
16. Mihai Eminescu, Opere, vol. XVI, Corespondenţă. Documentar, ediţie critică întemeiată de Perspessicius, coordonatori D.Vatamaniuc şi Petru Creţia, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, 1989
17. Dulcea mea Doamna/ Eminul meu iubit. Corespondenţa inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle, ediţie de Christina Zarifopol Ilias, Iaşi, Editura Polirom, 2000

Nu vreau să adaug un exemplu livresc dar mie situaţia mi s-a părut similară cu cea a aristocratului din romanul Ghepardul lui Lampedusa. E un caz aproape simbolic pentru destinul diplomaţilor de carieră interbelici, înlocuiţi cu nişte tipi din acei cu molari de cal, descrişi de Lucian Blaga în romanul postum, Luntrea lui Charon.

Citindu-i cartea mi-am dat seama că Mircea Berindei e un proustian român, care-şi va găsi un loc binemeritat în cartea mea despre proustienii de la noi. Citez de pe coperta a patra a cărţii: “Ceea ce contează mai presus de orice în viaţă nu este numărul de cărţi pe care le posedăm înşirate acasă, în rafturi, ci învăţătura pe care am desprins-o din lectura lor, confruntată cu cea cu care ne-am ales din experienţa zilnică, pentru a putea, cu timpul, să ne bucurăm de înţelepciune şi cultură, să dobîndim tot mai multă puritate sufletească, şi bucurie de a trăi frumos, împăcaţi cu viaţa aşa cum e ea, şi main ales, împăcaţi cu noi înşine”.

Acesta a fost credoul scriitorului, iar cine a ştiut să rostească asemenea cuvinte, care i-ar putea ţine loc de epitaf, nu putea fi decît un om mare şi un suflet minunat. Am avut din cîte se pare şi noi românii cîţiva boieri ai minţii, deşi la putere mai rămîn din păcate pînă în ziua de azi mai ales oierii ei.

Cea de-a doua carte, Rostul lumii, e scrisă de un fotograf francez care imediat după cel de-al doilea Război Mondial, a pornit-o aşa într-o călătorie cu un Fiat Topollino prin mai multe ţări din Europa şi Africa, a plecat din Slovenia a străbătuut apoi Serbia, Macedonia, Grecia, Turcia, Iranul, Afganistanul, ca să ajungă pînă în pakistan. descoperind peisaje, chipuri umane, majoritatea devastate după marea conflagraţie, oraşe, rase umane, obiceiuri, etc. ideea titlului e cam greu de tradus L’usage du monde, implică şi ideea unui mod de întrebuinţare al lumii, noi ne gîndim că lumea are un sens, un rost, un mod de întrebuinţare, un mode d’employ.

Nu are sens să trăieşti ca fraierul ci trebuie să foloseşti lumea din jurul tău ca să te perfectezi. Autorul spune la un moment dat în carte: “O călătorie nu are nevoie de motive. Şi dovedeşte, în scurt timp, că-şi este sieşi suficientă. Crezi că vei face o călătorie, însă curînd pricepi că ea, călătoria, e cea care te face-sau te desface”. Cînd voi identifica întregul pasaj, voi cita şi restul, pentru că e superb. Mi se pare esenţial să ştii cum să călătoreşti, să te descoperi pas cu pas pe tot parcursul unei călătorii, unui quest iniţiatic, să te cauţi şi să te găseşti în acele peizaje şi să încerci să te identifici cu ele. Nicolas Bouvier este mult mai puţin egoist decît Gide, că tot îi reciteam luna trecută pasajele în care descria călătoriile sale în Congo, deşi Gide e un mare poet el nu-i vede în Africa pe cei deznădăjduiţi, pe cei lăsaţi de-o parte, uitaţi, defavorizaţi, cum se întîmplă în cazul lui Nicolas Bouvier, care călătorea prin Orient.

Îmi pare rău că n-a cîrmit-o puţin, căci a ajuns prin Grecia, deşi ar fi putut trece şi prin România, că tot eram noi o ţară francofonă. Voi încerca să găsesc şi să citesc şi cartea lui de călătorie în Japonia, sunt şanse foarte mari să fie o carte nemaipomenită. Nu-mi vine în minte nicio carte de acest gen scrisă de un autor român, poate Olanda lui Mihail Sadoveanu sau Rapid, Constantinopole, Bioram, a lui Camil Petrescu.

 În anul 1987 apărea în Japonia un roman care avea să producă un veritabil cutremur, este vorba de Pădurea norvegiană, scris în acea epocă de un scriitor necunoscut, care publicase doar o povestire, cea mai cunoscută, cea cu care a debutat se numea Fata din Ipanema, dar şi miniromanele Pinball sau Să ascultăm vîntul, la sfîrşitul anilor 70. Evident scriitorii japonezi mai în vîrstă au rămas în expectativă, de altfel prozatorul a fost destul de criticat pentru că ar fi abandonat o direcţie a romanului japonez contemporan care a adus acestei literature două premii Nobel pentru literatură, prin Kawabata şi Kenzaburo Oe, unul din cei mai aprigi adversari ai lui Haruki Murakami[1].

Oe era mai apropiat de romanul cu înaltă miză, istorică, sociologică sau chiar metafizică în timp ce povestirile sau romanele lui Murakami sunt simple poveşti, unele chiar poveşti de dragoste, care se întorc la izvoarele postmodernismului. Murakami a fost chiar prevenit de criticii japonezi conservatori că nu va cîştiga niciodată un Nobel pentru literartură, dar scriitorul a declarat că nu-i pasă de acest premiu, atîta de rîvnit de autorii noştri, căci îşi doreşte mai mult să fie citit de tineri şi să aibă success de piaţă.

Pînă acum acest success a fost confirmat peste tot în lume, chiar şi la noi în ţară autorul japonez s-a bucurat de tiraje bune, în condiţiile unei pieţe a cărţii cam în suferinţă. În adolescenţă scriitorul japonez născut la Kyoto şi-a completat lecturile de literatură japoneză din liceu cu literatură clasică americană, de la romanele poliţiste, gen Şoimul maltez a lui Dashiell Hammet la literatura lui J.D. Salinger sau Francis Scott Fitzgerald. A cam sărit peste romanele lui Yukio Mishima, sau Kenzaburo Oe, care n-au lăsat asupra scrisului său nicio amprentă.

De aici provine gustul său pentru romane comerciale, tipic postmodernismului. După succesul de piaţă uriaş înregistrat de Pădurea norvegiană, Murakami Haruki s-a stability în SUA, a devenit traducător, a tradus masiv din Truman Capote, Raymond Carver sau J.D. Salinger şi writer in residence la mai multe universităţi americane, a stabilit relaţii de colaborare cu cîţiva traducători senzaţionali, printer care se numără şi Jay Rubin[2], autorul unei monografii senzaţionale, a fost transformat într-un autor European şi vîndut pe piaţa de o prestigioasă editura britanică, Vintage, un grup al Random House şi a produs o serie de romane care au început să fie traduse în toate limbile din lume, inclusiv în limba română, unde există o serie de autor Murakami la o importantă editură.

 Eu i-am citit toate cărţile direct în limba engleză, iar o prietenă de familie, fan Murakami ca şi mine, dar care i-a citit romanele în limba în care au fost scrise, căci e un vorbitor aproape nativ al limbii japoneze, fiind născută în Japonia în perioada cînd tatăl domniei sale era chiar amabsadorul României acolo mi-a spus că traducerile de la Polirom au mers mai puţin pe originalul din limba japoneză cît pe varianta deja existentă pe piaţă în limba engleză. Nu mă pot pronunţa, nu vorbesc limba japoneză decît la nivel de începător, şi nu aş dori să intru în această dispută.

 Am citit toate romanele lui Murakami şi volumele de povestiri, dar cel mai mult m-au impresionat Cronica păsării-arc şi Kafka pe malul mării, 海辺のカフカ, ultimul tradus în limba română abia anul trecut, în 2006, deşi a apărut la vestita editura Shynchosa în anul 2002. Prezenţa numelui Kafka în titlul cărţii mi-a atras imediat atenţia aşa că am citit cartea, ea fiind tradusă în limba engleză într-o ediţie de lux, hardcover, la editura engleză Hardvill Press.

 Nu aş dori să povestesc acţiunea cărţii, în linii mari e un roman estrem de sofisticat, dar care debutează cu o crimă. Un băiat supranumit Corbul, pe numele său Tamura Kafka, căutat de poliţie pentru o crimă, de fapt un paricid de care nu-şi aminteşte nimic pleacă din marele oraş unde trăise pînă atunci înainte să împlinească vîrsta de 15 ani într-un quest, motivul fiind utilizat şi într-un alt roman, În căutarea oii fantastice, şi trece prin diferite medii sociale, ca în vechile romane de tip picaresc, unde se întîlneşte cu fel de fel de personaje, care de care mai ciudate, împrumutate parcă dintr-un roman fantasy. Pe urmele lui porneşte imediat un alt personaj, Nakata San, un autist recunoscut pentru abilitatea lui de a discuta cu pisicile pe limba lor, evident Murakami aduce un tribut vestitului roman al lui Natsume Soseki, Eu sunt o pisică.

Am căutat date din atmosfera cărţilor lui Kafka, dar în afara unui interviu acordat de Murakami despre grapa din Colonia penitenciară nu prea am descoperit mare lucru. De fapt titlul volumului provine de la un şlagăr compus de Saeki San, directoarea unei biblioteci fantomatice, în Tamura se scufundă, comandînd diverse cărţi din literatura japoneză clasică, inclusiv cea care are un impact considerabil asupra oricărui prozator japonez din toate timpurile celebra Genji Monogatari. Aflîndu-mă în localitatea unde se găseşte muzeul dedicat acestei capodopere am avut fericita ocazie să vizitez şi acest muzeu cu exponate în mărime naturală şi cu tot felul de holograme care reproduceau scene din acest extraordinar roman medieval, scris de o gheişă, de Murasaki Shikibu.

Deşi romanul Kafka pe malul mării are în ediţia lui englezească peste 450 de pagini l-am citit în cîteva zile, şi am avut sentimentul că citesc o capodoperă a literaturii universale. Cineva, nu-mi aduc aminte cine, cred că John Updike spunea că în literatura japoneză termenul de postmodernism nu ar trebui folosit pentru că ar fi tautologic, toate cărţile importante, toate romanele lui Kawabata, Mishima, Oe, Abe Kobo sau şi ale altor mari romancieri ar fi postmoderne. Cred că are dreptate.

 Nu vreau să vă răpesc plăcerea lecturii, din acest motiv nu voi insista nici asupra plotului, nici asupra personajelor, ci voi devalua doar cîteva din elementele care intră în acest construct textual. E foarte multă popular culture, cu Japonia acelor Seven Eleven deschise toată noaptea, unde zeci de Tamura aşteaptă răsfoind reviste în faţa unei cafele închise într-o cutie de aluminiu. E şi foarte multă muzică, de altfel romanele lui Murakami au o structură muzicală, autorul a fost proprietarul unei cafenele de jazz, Peter the Cat, ascultă muzică clasică, pop, şi jazz, şi uneori titlurile lor provin de la şlagăre celebre, Nat King Cole şi Beatles se numără printre formaţiile care i-au inspirat două dintre titluri, cu South of Border sau Norwegian Wood.

  Un alt univers e cel al Celui de-al Doilea Război Mondial, în care tatăl său a fost ofiţer al Armatei Imperiale japoneze, armată de ocupaţie în celebrul stat Manciuko, şi de aici rezultă poate obsesia autorului de a-şi expia acele amintiri transmise de tatăl său. Sigur, aş putea broda foarte mult pe tema relaţiei dintre Tamura Kafka şi tatăl său, evidentă parodie a relaţiei dintre Kafka şi Hermann, tatăl opresiv şi castrator căruia i-a trimis celebra sa scrisoare. Dar într-un simplu articol de ziar spaţiul tipografic e practice insuficient.

  Nu aş vrea să închei fără să amintesc că la solicitarea editurii japoneze autorul a răspuns prin email tuturor cititorilor săi, adică a răspuns la circa 8000 de mesaje electronice şi că ediţia a doua, tipărită în 2005, a apărut însoţită de acest volum adiţional, care aduna toată această corespondenţă virtuală. E o idée editorială interesantă, mai ales că proiecţiile şi analizele cititorilor au pus în evidenţă trăsături la care nici măcar autorul însuşi nu se gîndise iniţial. Chiar dacă nu am descoperit prea mult din esenţa kafkianului în romanul lui Haruki Murakami am avut surpriza să descopăr un autor postmodern extrem de rafinat şi din acest motiv permiteţi-mi să vă recomand acest roman pentru vacanţa de vară. A se citi pe plajele fierbinţi din Bulgaria , la Balcic sau oriunde planificaţi să vă petreceţi vacanţa de vară.

Am înţeles din nişte interviuri că ideea i-a venit regizorului citind o carte a tatălui său, criticul de film Tudor Caranfil, cel care s-a ocupat de Răsbelul de independenţă, filmul mut în jurul căruia se învîrte scenariul modern, iar pe Caranfil tatăl ni-l mai amintim încă din epoca în care realiza acele minunate emisiuni de televiziune despre lumea celei de-a şaptea arte la TVR. În acest moment nu prea mai există asemenea programe de cultură cinematografică pe niciun post, deşi avem o grămadă de posturi TV care transmit filme.

Filmul Restul e tăcere seamănă, pe undeva, cu filmele de la Hollywood, cele în care se reiau miturile lumii de celuloid, americanii au acest cult al pionierilor, al părinţilor fondatori, ei fac cam un film două pe an despre marii actori sau regizori ai filmului mut, dar la noi studiorile din Buftea sunt de dată mai recentă, au fost construite prin anii 50, iar realizatorii primului lung metraj românesc care s-a păstrat în întregime în Arhiva Naţională de Filme erau doar doi nebuni, doi visători cu ochii deschişi, dar conţinutul filmului e pur românesc, naţional, actorii dansează hora, în care se prind şi ţăranii, apare la un moment dat chiar regele Carol I, care va sponsoriza filmul doar pentru a-şi alege singur actorul care îi va interpreta rolul în film, iar scenele de bătălie sunt filmate în prezenţa a patru generali bătrîni, supravieţuitori ai luptei de la Vidin, care se ceartă pentru că fiecare îşi aminteşte cu totul altceva.

Scenaristul ştie să povestească, iar cam jumătate de film e vorbit în franţuzeşte nu doar pentru că în epocă românii erau bilingvi ci pentru că filmul este o coproducţie româno-franceză. Într-un rol secundar, în rolul lui Duffin, directorul filialei din România a studiourilor Gaumond joacă chiar Samuel Tastet, patronul editurii care-i poartă numele. Acesta toarnă un film similar cu actori evrei iar poliţaiul corupt, interpretat de Florin Zamfirescu, intră în scenă după modelul lui Pristanda şi îi arestează filmul francezului. Epoca lui Carol I era antisemită, n-avem ce-i face, o demonstrează cărţile lui Leon Volovici sau Andrei Oişteanu.

Decorurile sunt fastuoase, în vile de la sfîrşitul secolului, cu automobile de epocă şi cu terase şi fanfare, adică o încercare de a recaptura muzica timpului şi acel Bucureşti interbelic, supranumit pe bună dreptate “micul Paris” pe care ni-l imaginam cu toţii, în feluri diferite, înainte să vedem filmul. Acum îl vom avea în faţă, aievea. De altfel regizorul a avut la dispoziţie un buget generos, adunat prin coroborarea mai multor surse de finanţare, din ţară sau din străinătate. Există un soi de univers teatral, închis şi el în această păpuşă Matrioşka a filmului, pornind de la celebrul motiv al “lumii ca teatru”, sunt foarte multe aluzii de tip intertextual la piesa Hamlet, citat prin pelicula în care rolul lui Hamlet era interpretat într-un film mut de Divina Sarah, sper să nu mă înşel dar cred că este vorba despre Sarah Bernard, prototipul Bermei din romanul lui Proust, În căutarea timpului pierdut, o permanentă punere în abis şi structuri de tip “teatru în teatru” ca la Shakespeare şi “film în film” ca în peliculele lui Federico Fellini, mă refer aici la filmele lui clasice, Roma sau E la nave va, şi o serie foarte lungă de referinţe la o tradiţie teatrală românească, căci nu-i aşa, cele două arte sunt înrudite şi cinematograful românesc s-a născut din mantaua Teatrului Naţional.

Totuşi, ceea ce iniţial putea părea o simplă comedie, un film despre doi oameni vizionari, care îşi depăşesc cu mult epoca îngustă şi cam troglodită, vezi mitul Meşterului Manole, va deveni la sfîrşitul filmului o tragedie shakespereană, în buna tradiţie a tragi-comicului lebedei pe Avon. Cei doi actori principali, Ovidiu Niculescu care joacă fantastic în rolul milionarului excentric Leon Negrea şi Marius Florea Vizante care-l interpretează magistral pe regizorul Grigore Ursache fac două roluri excelente de compoziţie teatrale, dar aş remarca-o şi pe Emilia, interpretată de Mirela Zeta, sau pe actorul Sandu Mihai Gruia, în rolul conului Iancu Ursache, un alt mare actor al Teatrului Naţional.

E spumoasă şi scena înmormîntării unui alt mare actor la cimitirul Bellu şi al relaţiei cu jurnaliştii epocii de la gazeta Epoca, un tabloid similar Bulinei roşii de la noi, cu jurnalişti corupţi şi guralivi, ca-n schiţele lui Caragiale. Relaţia dintre Emilia şi Grigore Ursache aduce puţin cu poveştile de iubire din filmele lui Francois Truffaut, un alt mare regizor european la care ţin enorm. Ca-ntr-o piesă de Cehov, cînd exista acea convenţie prin care atunci cînd apare o puşcă pe perete, neapărat moare un personaj, în film, gestul de a arunca un pahar de apă pe personajul feminin va anunţa moartea acesteia din final.

Gestul de a arde pelicula de celuloid, de a aprinde atît de uşor o capodoperă îl pune pe gînduri pe Leon care va deveni la finalul filmului un ucigaş fără voie. Dialogurile filmului sunt extraordinare, uşor teatrale, e foarte mult Caragiale încorporat în scenariu, ce mai, filmul se califică uşor pentru a primi un calificativ de la extraordinar în sus, chiar dacă nu a luat premiu la Cannes, încă. Şi vorba lui William Shakespeare, reluată de Nae Caranfil, Restul e tăcere. Singura care poate vorbi rămîne doar pelicula. Chiar dacă e atît de perisabilă. Sic pereat mundus…