Haruki Murakami, sau “un băiat care se numea Corbul”

 În anul 1987 apărea în Japonia un roman care avea să producă un veritabil cutremur, este vorba de Pădurea norvegiană, scris în acea epocă de un scriitor necunoscut, care publicase doar o povestire, cea mai cunoscută, cea cu care a debutat se numea Fata din Ipanema, dar şi miniromanele Pinball sau Să ascultăm vîntul, la sfîrşitul anilor 70. Evident scriitorii japonezi mai în vîrstă au rămas în expectativă, de altfel prozatorul a fost destul de criticat pentru că ar fi abandonat o direcţie a romanului japonez contemporan care a adus acestei literature două premii Nobel pentru literatură, prin Kawabata şi Kenzaburo Oe, unul din cei mai aprigi adversari ai lui Haruki Murakami[1].

Oe era mai apropiat de romanul cu înaltă miză, istorică, sociologică sau chiar metafizică în timp ce povestirile sau romanele lui Murakami sunt simple poveşti, unele chiar poveşti de dragoste, care se întorc la izvoarele postmodernismului. Murakami a fost chiar prevenit de criticii japonezi conservatori că nu va cîştiga niciodată un Nobel pentru literartură, dar scriitorul a declarat că nu-i pasă de acest premiu, atîta de rîvnit de autorii noştri, căci îşi doreşte mai mult să fie citit de tineri şi să aibă success de piaţă.

Pînă acum acest success a fost confirmat peste tot în lume, chiar şi la noi în ţară autorul japonez s-a bucurat de tiraje bune, în condiţiile unei pieţe a cărţii cam în suferinţă. În adolescenţă scriitorul japonez născut la Kyoto şi-a completat lecturile de literatură japoneză din liceu cu literatură clasică americană, de la romanele poliţiste, gen Şoimul maltez a lui Dashiell Hammet la literatura lui J.D. Salinger sau Francis Scott Fitzgerald. A cam sărit peste romanele lui Yukio Mishima, sau Kenzaburo Oe, care n-au lăsat asupra scrisului său nicio amprentă.

De aici provine gustul său pentru romane comerciale, tipic postmodernismului. După succesul de piaţă uriaş înregistrat de Pădurea norvegiană, Murakami Haruki s-a stability în SUA, a devenit traducător, a tradus masiv din Truman Capote, Raymond Carver sau J.D. Salinger şi writer in residence la mai multe universităţi americane, a stabilit relaţii de colaborare cu cîţiva traducători senzaţionali, printer care se numără şi Jay Rubin[2], autorul unei monografii senzaţionale, a fost transformat într-un autor European şi vîndut pe piaţa de o prestigioasă editura britanică, Vintage, un grup al Random House şi a produs o serie de romane care au început să fie traduse în toate limbile din lume, inclusiv în limba română, unde există o serie de autor Murakami la o importantă editură.

 Eu i-am citit toate cărţile direct în limba engleză, iar o prietenă de familie, fan Murakami ca şi mine, dar care i-a citit romanele în limba în care au fost scrise, căci e un vorbitor aproape nativ al limbii japoneze, fiind născută în Japonia în perioada cînd tatăl domniei sale era chiar amabsadorul României acolo mi-a spus că traducerile de la Polirom au mers mai puţin pe originalul din limba japoneză cît pe varianta deja existentă pe piaţă în limba engleză. Nu mă pot pronunţa, nu vorbesc limba japoneză decît la nivel de începător, şi nu aş dori să intru în această dispută.

 Am citit toate romanele lui Murakami şi volumele de povestiri, dar cel mai mult m-au impresionat Cronica păsării-arc şi Kafka pe malul mării, 海辺のカフカ, ultimul tradus în limba română abia anul trecut, în 2006, deşi a apărut la vestita editura Shynchosa în anul 2002. Prezenţa numelui Kafka în titlul cărţii mi-a atras imediat atenţia aşa că am citit cartea, ea fiind tradusă în limba engleză într-o ediţie de lux, hardcover, la editura engleză Hardvill Press.

 Nu aş dori să povestesc acţiunea cărţii, în linii mari e un roman estrem de sofisticat, dar care debutează cu o crimă. Un băiat supranumit Corbul, pe numele său Tamura Kafka, căutat de poliţie pentru o crimă, de fapt un paricid de care nu-şi aminteşte nimic pleacă din marele oraş unde trăise pînă atunci înainte să împlinească vîrsta de 15 ani într-un quest, motivul fiind utilizat şi într-un alt roman, În căutarea oii fantastice, şi trece prin diferite medii sociale, ca în vechile romane de tip picaresc, unde se întîlneşte cu fel de fel de personaje, care de care mai ciudate, împrumutate parcă dintr-un roman fantasy. Pe urmele lui porneşte imediat un alt personaj, Nakata San, un autist recunoscut pentru abilitatea lui de a discuta cu pisicile pe limba lor, evident Murakami aduce un tribut vestitului roman al lui Natsume Soseki, Eu sunt o pisică.

Am căutat date din atmosfera cărţilor lui Kafka, dar în afara unui interviu acordat de Murakami despre grapa din Colonia penitenciară nu prea am descoperit mare lucru. De fapt titlul volumului provine de la un şlagăr compus de Saeki San, directoarea unei biblioteci fantomatice, în Tamura se scufundă, comandînd diverse cărţi din literatura japoneză clasică, inclusiv cea care are un impact considerabil asupra oricărui prozator japonez din toate timpurile celebra Genji Monogatari. Aflîndu-mă în localitatea unde se găseşte muzeul dedicat acestei capodopere am avut fericita ocazie să vizitez şi acest muzeu cu exponate în mărime naturală şi cu tot felul de holograme care reproduceau scene din acest extraordinar roman medieval, scris de o gheişă, de Murasaki Shikibu.

Deşi romanul Kafka pe malul mării are în ediţia lui englezească peste 450 de pagini l-am citit în cîteva zile, şi am avut sentimentul că citesc o capodoperă a literaturii universale. Cineva, nu-mi aduc aminte cine, cred că John Updike spunea că în literatura japoneză termenul de postmodernism nu ar trebui folosit pentru că ar fi tautologic, toate cărţile importante, toate romanele lui Kawabata, Mishima, Oe, Abe Kobo sau şi ale altor mari romancieri ar fi postmoderne. Cred că are dreptate.

 Nu vreau să vă răpesc plăcerea lecturii, din acest motiv nu voi insista nici asupra plotului, nici asupra personajelor, ci voi devalua doar cîteva din elementele care intră în acest construct textual. E foarte multă popular culture, cu Japonia acelor Seven Eleven deschise toată noaptea, unde zeci de Tamura aşteaptă răsfoind reviste în faţa unei cafele închise într-o cutie de aluminiu. E şi foarte multă muzică, de altfel romanele lui Murakami au o structură muzicală, autorul a fost proprietarul unei cafenele de jazz, Peter the Cat, ascultă muzică clasică, pop, şi jazz, şi uneori titlurile lor provin de la şlagăre celebre, Nat King Cole şi Beatles se numără printre formaţiile care i-au inspirat două dintre titluri, cu South of Border sau Norwegian Wood.

  Un alt univers e cel al Celui de-al Doilea Război Mondial, în care tatăl său a fost ofiţer al Armatei Imperiale japoneze, armată de ocupaţie în celebrul stat Manciuko, şi de aici rezultă poate obsesia autorului de a-şi expia acele amintiri transmise de tatăl său. Sigur, aş putea broda foarte mult pe tema relaţiei dintre Tamura Kafka şi tatăl său, evidentă parodie a relaţiei dintre Kafka şi Hermann, tatăl opresiv şi castrator căruia i-a trimis celebra sa scrisoare. Dar într-un simplu articol de ziar spaţiul tipografic e practice insuficient.

  Nu aş vrea să închei fără să amintesc că la solicitarea editurii japoneze autorul a răspuns prin email tuturor cititorilor săi, adică a răspuns la circa 8000 de mesaje electronice şi că ediţia a doua, tipărită în 2005, a apărut însoţită de acest volum adiţional, care aduna toată această corespondenţă virtuală. E o idée editorială interesantă, mai ales că proiecţiile şi analizele cititorilor au pus în evidenţă trăsături la care nici măcar autorul însuşi nu se gîndise iniţial. Chiar dacă nu am descoperit prea mult din esenţa kafkianului în romanul lui Haruki Murakami am avut surpriza să descopăr un autor postmodern extrem de rafinat şi din acest motiv permiteţi-mi să vă recomand acest roman pentru vacanţa de vară. A se citi pe plajele fierbinţi din Bulgaria , la Balcic sau oriunde planificaţi să vă petreceţi vacanţa de vară.