Thomas Pynchon, Strigatul lotului 49

Posted by: baicusi on: mai 3, 2009

• In: Uncategorized
• Comment!

Cântec pentru Demonul lui Maxwell

Traducerea romanului lui Thomas Pynchon[1], Strigarea lotului 49 a constituit un mic eveniment pentru cititorii literaturii americane din Romania, dar şi pentru acei cititori care doresc sa inteleaga mecanismele literaturii postmoderne. Thomas Pynchon nu are o identitate precisă, fiind cunoscut doar prin intermediul unei singure fotografii, ce datează din perioada formaţiei sale universitare. Cititorii pot afla amănunte picante din postfaţa semnată de traducătoare, Geta Dumitriu. Autorul s-a născut în Long Island, în chiar inima New York-ului, e un nativ din zodia Taurului, a obţinut un B.A. în literatură engleză la Universitatea Cornell, unde ar fi audiat cursurile de literatură ale lui Vladimir Nabokov[2], care însă, nu-şi aminteşte deloc de figura studentului său. A debutat alături de Ronald Sukenik într-una din publicaţiile studenţeşti de proză scurtă şi, după absolvire, a lucrat într-una din filialele companiei Boeing din Seattle, redactând în paralel povestiri şi descrieri tehnice ale unor rachete teleghidate, asemenea rachete fiind incluse ulterior in romanul sau V, romanul său de debut. Cu un curriculum vitae foarte scurt, ce încape în doar câteva rinduri, Pynchon nu va repeta uluitoarele cariere academice ale colegilor săi de generaţie şi îşi asumă anonimatul autoimpus în care s-a retras, din anii şaizeci încoace. În perioada în care încă lucra pentru compania Boeing, scrie prima sa povestire, Entropy, în care dezvoltă pentru întîia oară teoria entropiei şi a Demonului lui Maxwell, considerată de toţi criticii operei sale o paradigmă a textului postmodern. La un moment dat, apare în roman un personaj, Metzger, care, potrivit autoarei traducerii şi a postfeţei, Geta Dumitriu, ar exprima complicata dialectică a realului şi a falsului: “Memorabilă însă pentru invadarea realului de TV şi confuzia creată de acesta ramâne scena seducţiei, în care, de rîndul acesta, secvenţele de film se întrepătrund cu realitatea, în timp ce Metzger în ipostaza de Baby Igor îl dublează pe adevăratul Metzger”.

Scena respectivă conţine întreaga dramă a citatului postmodern. Suprarealitatea a devenit un strict fenomen mediatic, iar seducţia rece, exercitată de staruri se exercită şi în romanul lui Thomas Pynchon, prin intermediul unor Metzger sau al trupei intitulate, deloc întîmplător, Paranoizii. Personajele trăiesc într-o hyperealitate mediatică, în nişte prăfuite soap operas. Într-o scenă similară din filmul lui Emir Kusturiça, Arizona Dream, eroul se aruncă la pământ, în acelaşi timp cu actorul Gregory Peck, mitraliat din avion într-un film regizat de Alfred Hitchkock, iar finalul din filmul Blow up a lui Michelangelo Antognioni, în care două personaje din film joacă un joc de tenis imaginar constituie un alt exemplu al terorii acestor simulacre. Adolescenţii din nuvela lui Mircea Cărtărescu, Gemenii, care mimează sunetele unor celebre formaţii de muzică rock clasice ca Rolling Stones, Santana, Beatles and so on constituie un alt exemplu posibil al acestei serii. Romanul nu poate fi citit şi nu poate fi descifrat fără o minimă înţelegere a efectului de prismă, de pulverizare pe care îl are asupra societăţii umane postmodernitatea. Aleg, absolut la intimplare, un pasaj ce conţine toate acele obiecte-reziduuri rămase după ce o maşină a fost vîndută. Acest compost este format din ”anunţuri din ziar ce promiteau economii de 5 sau 10 centi, timbre date de magazine care iti aduceau gratis acasa un obiect sau altul, brosuri roz care faceau reclamă unor produse cu preţ redus in diverse piete, mucuri de tigara, piepteni stirbi, oferte de lucru temporar, Pagini Aurii rupte din cartea de telefon, bucati de lenjerie sau rochii folosite pentru a-ti sterge rasuflarea lasata pe parbriz [...] toate aceste bucăţi si bucăţele acoperite uniform, ca o salată a disperării, cu un sos cenuşiu de zgură, de gaze de eşapament concentrate, de praf, de tot ce elimină trupurile”. Realitatea pynchoniană nu are nimic eroic, ci prezintă doar reziduurile, resturile unei societăţi de consum, bucăţele fără utilitate, inseriate şi cuprinse într-un “lot” : un lot de maşini uzate, un lot de case, un lot de timbre etc.

Exista o imensă varietate de personaje, de la negri, portoricani, homosexuali şi nazisti, până la cei ce ascultă la tonomat muzica de Stockhausen (poate la fel de randomizată ca romanul însuşi), la cei implicaţi într-o reţea conspirativă de poştă particulară, la actori de teatru sau chiar psihanalişti nebuni. Două figuri mi-au reţinut atenţia, bătrînul domn Thoth, numele în sine conţinînd şi o aluzie la zeul egiptean al scrisului, admirabil “diseminat” de Jacques Derrida şi psihanalistul evreu, obţinut prin caricarea figurii lui Freud, aluzia la teoria acestuia fiind conţinută chiar în numele personajului principal. Pentru a complica şi mai mult entropia sistemului, Pynchon introduce un dramaturg baroc, Wharfinger, autorul unei singure tragedii, păstrată deopotrivă atît în varianta ei puritană cît şi în cea pornografică, Tragedia curierului, iar in acesta cititorii îl pot recunoaşte, în cheie postmodernă pe scriitorul, considerat de Harold Bloom[3], centrul canonului literaturii anglo-americane, dramaturgul William Shakespeare. Romanele lui Thomas Pynchon, prin structura de veritabil perpetuum mobile a motoarelor lor textuale, conduc la serii infinite de interpretări, o noua lectură adăugînd noi şi noi detalii, care generează, aidoma Demonului lui Maxwell, interpretări infinite. Structura aceasta paradoxală (romanul pare sa fie creaţia unui nebun sau a unui subiect al experimentelor armatei americane cu soldaţi cărora li s-a administrat L.S.D., aluziile la aceste experienţe şi la viziunea imaginaţiei ca o formă de “dependenţă de drog” fiind presarate la tot pasul) adună informaţie care nu se concretizează in nimic, cititorul trebuind sa se inarmeze cu rabdare pentru a putea citi pina la sfirsit acest roman in care limbajul e un spatiu fără centru si in care sensul e mereu aminat, dupa binecunoscutul model derridean.

Pentru a rezista distrugerii (acronimul american W.A.S.T.E a fost foarte bine tradus prin R.E.B.U.T., deşi se pierde astfel aluzia la poemul lui Eliot, The Waste Land), e nevoie de aceasta contra-entropie a interpretărilor permanente. Romanul lui Pynchon se transforma într-o elegie whitmaniană a Americii, tot aşa cum, Nabokov, descriind în Lolita motelurile americane, scrie despre sufletul unui popor: ”Gindul a dus-o la alte vagoane de marfa imobilizate, unde copiii stateau pe podea si inginau, fericiti ca robotii, cintecele ce se auzeau la tranzistorul purtat in buzunar de mama lor, la alti oameni care se asezasera ignorind legea, in diverse locuri si intindeau pinza de cort sa-si incropeasca adapostul in spatele panourilor cu reclame zimbitoare, de-a lungul soselelor, sau dormeau in carcasa unui Plymouth din terenurile de fiare vechi sau aveau chiar curajul sa-si petreaca noaptea cocotati pe un stilp in cortul vreunui linior, precum omizile, leganati in pinza de sirme telefonice, traind pina si in mijlocul firelor de arama si al miracolului comunicarii fara sa se sinchiseasca de voltajele mute, care fac sa vibreze kilometrii de metal, cit e noaptea de lunga, cu miile de mesaje neauzite”. Asemenea vagabonzi, cocoţaţi pe stîlpii de telegraf sunt o imagine fidela a omului postmodern, situat, fără să ştie, într-o furtună de mesaje pe care nu le poate controla, a entropiei informaţionale ce domină mai ales societăţile postindustriale. Am ales pentru final un pasaj care descrie un tablou al unei pictoriţe refugiate din Spania, Remedios Varo, “în panoul central dintr-un triptic, intitulat Bordando el Manto Terrestre, se vedeau mai multe copile plăpânde cu faţa în formă de inimă, ochi mari, păr de aur tors, captive în odaia din vîrful unui turn rotund, brodînd un fel de tapiserie care, trecind prin ferestruicele înguste, atirnau intr-un gol, incercind in zadar sa umple golul: caci toate casele şi făpturile, valurile, corăbiile şi pădurile pamântului se aflau pe această tapiserie, iar tapiseria era lumea”. Fragmentul citat ofera ultima soluţie a scriiturii situate fată cu haosul: să acopere golul şi spaţiile distruse de entropie, cu broderia lumii ca text. E tocmai elementul care lui Thomas Pynchon îi reuşeşte întotdeauna cel mai bine.

1. Thomas Pynchon, Strigarea lotului 49, traducere de Geta Dumitriu, Bucureşti, Editura Univers, 1999 

[2] Vladimir Nabokov, Lectures on Literature, edited by Fredson Bowers, introduction by John Updike, A Harvest Book, San Diego, New York, London, 1980

[3] Harold Bloom, Canonul occidental, op.cit. p. 24